30.American Psycho

Reprezentantul satirei, un gen care se gaseste in filme mai rar decat jocurile adventure in industria consolelor, American Psycho ironizeaza deprinderile si snobismul clasei tinerilor bogati. De fapt nu doar asta; clasa de elita a bogatilor reprezinta doar varful piramidei acestor deprinderi. In mai orice patura a societatii gasesti franturi din aceaste obiceiuri, anume nevoia vesnica de comparare, de a excela printr-un bun material mai performant, cu tot felul de functii inutile in plus, care ofera o forma a fericirii materiale ce mascheaza frustrari de alte natura.

Aceast tip de fericire rezulta nu doar din a avea acel bun pentru ca chiar iti foloseste, ci si din faptul in a nu te simti  cu nimica mai prejos fata de semenii tai.

De fiecare data cand vad ceva asemanator in viata de zi cu zi, imi amintesc de o scena din A.Psycho cand Bateman pur si simplu innebuneste, transpira, turbeaza de-a dreptul cand vede cartea de vizita a ununi coleg, imprimata intr-un tipar mai deosebit, lustruita mai atent si laminata intr-o folie mai straluctitoare.Acest Bateman este de altfel- cum ii vine bine personajului principal a unei satire – o colectie de clisee . Obsedat de felul in care arata, extrem de superficial, cu o ipocrizie si inteligenta care-l ajuta sa se faca remarcat in discutii pretentioase, el se integreaza perfect in niste cercuri unde toate relatiile interumane rezulta din conjunctura si sunt mentinute de dragul intereselor comune si a unor aparente ce trebuie sa fie pastrate.

Nefiind capabil de niciun sentiment autentic uman, Bateman aduce mai degraba a o papusa de ceara, care in cazul lui imita si comportamentul nu doar infatisarea umana.

Filmul urmareste nebunia personajului principal, asta insemnand un sir lung de excese marcate de o violenta si o vulgaritate care te fac sa razi necontrolat. Eu cel putin am ras mai mult decat la majoritatea filmelor catalogate drept comedie.

Este un film reusit.Tot ce-i pot reprosa este finalul, care e poate prea ambiguu pentru tot ce a insemnat in rest.

29.Yi Yi

Yi Yi, acest „La dolce vita” asiatic se incapataneaza sa trateze in  cele 3 ore ale sale aproape toate aspectele importante legate de viata. Farmecul copilariei, resemnarea batranetii, probleme din casnicie , de familie sau chiar de afaceri, toate acestea sunt abordate intr-o mica sau mai mare masura.

Pornind de la o nunta, filmul trece prin mai toate problemele ale membrilor unei familii taiwaneze. Constructia ciudata a firului narativ si amatorismul unor scene pot face ca filmul sa devina confuz, dar cu rabdare se poate descoperi o creatie daca nu orginiala macar frumoasa si complexa.

Yi Yi reprezinta si o forma inedita in a descoperi modul de viata, cultura si traditiile taiwaneze. Desi avem de-a face cu o alta mentalitate, de fapt cu o alta civilizatie construita pe alte valori decat cele crestine din Europa si America, problemele oamenilor sunt -generalizand putin- cam tot aceleasi.

Sunt multe scene frumoase, de la escapadele micutului Yan Yan in lumea fotografiei, la intalnirea din Tokyo a doi fosti indragostiti, pana la discutiile de afaceri in limba engleza dintre un taiwanez si un japonez.

Filmul are o constructie complexa fiind asamblat din mici povesti, toate contribuind in a creea o expeditie prin dificultatile si frumusetile oferite de viata in toate etapele ei.

28.Elephant

Nu stiu de ce, dar tot timpul aveam impresia ca Gus Van Saant este un regizor european. Sa fi fost de vina numele lui olandez sau faptul ca tot ii auzeam numele intr-un an la Cannes? Ma rog, pe la inceputuri tot il confudanm cu Lars von Trier, abia mai tarziu am ajuns sa-i diferentiez complet; am aflat ca el a fost in spatele lui Good Will Hunting , iar inainte de „Milk” il vedeam deja ca pe un maestru. Asta se intampla datorita a doua filme foarte similare intre ele: Elephant si Paranoid Park.

Gus van Saant a prins o curiozitate pentru problemelor adolescentilor, si desi  nu-i primul, el a reusit sa se difrentieze atat print natura subiectului abordat cat mai ales prin regie de orice productie similiara . Nefiind dependent de un scenariu prestabilit , el isi permite luxul de a face filme personale modeland scenariul si regia in asa fel incat sa traspuna pe film o versiune cat mai aproape de cea construita in minte.

Precum Polanski sau Herzog, Gus van Saant si-a defenit o identitate proprie in cinematografie. Ii poti recunoaste stilul foarte usor. In amandoua filme mentionate este vorba de subiecte care pot fi rezumate intr-o propozitie, cu o actiune desfasurata intr-o scurta perioada de timp dar aprofundate in asa detaliu ,ca pana si cele mai banele lucruri capata o frumusete ciudata.

De la primul cadru stii ca e ceva deosebit, un unghi ciudat din care este filmat cerul deasupra unui stalp de tensiune. Apoi camera urmareste pe rand rutina unor liceeni intr-o aparent banala zi de scoala. Tot ce se intampla este sub  un calm si o normalitate care parca anticipeaza furtuna ce va urma. Filmul e dominat de o stare melancolica si atmosfera initial linistita devine tot mai tensionanta cu cat simti ca inevitabilul se va produce.

Intr-o scena de pe la inceput, parcurgem impreuna cu unul din personaje drumul lui de la terenul de fotbal pana in incinta scolii. Nimica special, ati spune. Corect, dar asta pentru ca n-am mentionat ca se intampla in timp ce suntem delectati cu „Moonlight Sonata” a lui Beethoven. O scena a carei frumusete e greu de explicat in cuvinte dar pe care o savurez de fiecare data cand imi amintesc de ea.

Initial dorind sa faca un film bazat pe intamplari factuale, Gus Van Saant a renuntat in cele din urma la asta. A  optat sa nu fie constrans in nici un fel posibil, astfel a iesit un film de arta si nu un documentar despre evenimentele cumplite de la Columbine.

27.Memento

„Ai grija cand te uiti la el, sa fii foarte atent, e greu de inteles” asa suna indemnul inainte sa ma risc sa vizionez un film care m-a facut sa ma simt ca inaintea unui examen de inteligenta. Trebuia sa fiu atent, pregatit, sa nu existe nicio distragere , doar cei cu adevarati alesi sunt capabili sa inteleaga asa un film. De cum a inceput, activitatea cerebrala a fost setata pe maxim; eram atent la orice detaliu, orice vorba. Concentrare totala.

Faptul ca filmul se derula pornind cu sfarsitul nu ma ajuta deloc, la fel cum nu ma ajutau nici scenele intermediare a caror relevanta nu le-o putem deslusi initial.

Eram si pe la vreo 14 sau sa fi fost 15 ani , asa ca nu prea stiam eu de toate multitudinea de conditii pshiologice care pot  afecta un om, deci filmul mi s-a parut cu o tenta sf, dar nu atat de mult incat sa nu cred ca poata exista asa ceva.

Mai ca nu transpiram, calculam posibilitatile de ce se intampla in film ca un sahist posibilele mutari ale adeversarului, numai nu cumva sa ma dezamagesc in a nu intelege asa un film pretentios.

Izbavirea data de final nu m-a potolit insa deloc, i-am dat drumul din nou, de data asta putand sa–l savurez drept un thriller de super clasa si nu un test Iq. Am ajuns sa il inteleg mai bine dar  sa-i si gasesc tot felul de greseli de logica. Plus, e genul de film pe care simti nevoia sa-l dezbati dupa. Au urmat zeci de comentarii si analize cu prietenii despre fiecare detaliu in parte. A fost o placere sa-l vizionez si una si mai mare sa-l descopar pas cu pas.

Memento a  intarit regula ca un scenariu bun face mai mult decat sute de milioane de dolari aruncati pe efecte speciale; si a mai facut un lucru, unul  mult mai important, a  marcat CV-ul fratilor Nolan care  dupa au prins superproductii, precum Batman  sau The Prestige.

26.Million Dollar Baby

Faptul ca este singurul film, pe care l-am inclus in cele 50, care a luat Oscarul pentru cel mai bun film spune destule despre ce cred eu despre cele mai prestigioase premii din cinematografie. Ca o paranteza adaug ca Oscarurile traiesc in perceptia publicului din cauza traditiei si a unui trecut cand chiar premiau elita industriei( Amadeus ca sa dau doar un singur exemplu). In acest moment un ghid mai bun in a gasi filme sunt siteurile de pe net iar in materie de distinctii date de critici, Cannesul sau European Movie Awards premiaza creatii care vor trece mult mai bine testul timpului decat Crash, Chicago sau Hurt Locker.

Prin Million Dollar Baby, Clint a intrat pentru mine in categoria de maestrii ai filmului, iar in special ai dramei. Inainte sa scriu aceste randuri am scrolluit putin prin film si am lasat cateva scene memorabile sa curga si nu stiu, m-a cuprins un sentiment destul de strain. Ceva puternic, apasator- si asta dupa cateva minute de vizionare- fiind rar de tot cand un film lasa asa o tristete sa ma cuprinda.

Aceasta tristete de care am tot pomenit nu este urmarea unei intamplari tragice, ci culmea a unui moment care in oricare alte circumstante ar fi fost unul fericit. Este o tristete a singuratatii, a singuratatii intr-un moment de glorie, izvorita din dezamagirea data de oameni care reprezinta totul pentru tine.

Drama e pe mai multe niveluri si prezenta  in forme diferite. Drama unor decizii corecte care in timp se dovedesc a duce catre un dezastru. Drama nedreptatii, a nesansei, a singuratatii.

Maggie, interpretata fara greseala de Hilary Swank, aduce mai degraba a un personaj de tragedie greaca. Oricat s-ar  zbate   in a-si schimba viata, totul e in zadar,  destinul ei fiind  undeva de mult stabilit. Pe parcurs ea e facuta k.o. nu doar fizic dar si afectiv. Este intr-adevar un film cu o poveste amara,  dar nu si unul  greu de vazut sau obositor.

Million Dollar Baby e atat de bun pe toate cele 3 planuri (regie,actori,scenariu) de ma mir ca Academia Aamericana chiar l-a premiat pentru cel mai bun film al anului 2004. O adevarata exceptie.

25.300

Am cateva momente de care imi amintesc care m-au marcat cu adevarat. M-au marcat, aici, cu sensul ca mi-au revolutionat perceptia despre ce credeam eu ca lumea putea oferi. Majoritatea acestori trairi au fost bine-inteles cand eram mic; si acuma tin minte oprirea intr-o piata din Ungaria care era colorata de-o multitudine de fructe si legume, in toate formele si marimile posibile de ma faceau sa ma intreb daca chiar e posibil asa ceva. Pana atunci vedeam asa ceva doar in desenele animate; probabil daca in momentul respectiv ar fi inceput ceva animale sa vorbeasca, mi s-ar fi parut ca se incadreaza perfect. Acel moment, pe langa putine altele, mi-au ramas in minte, si nu ma vor parasi, pentru ca in astfel de momente traisem fascinatia pura. Cu timpul, cu cat cresti, momentele de fascinatie nu  doar ca dispar, dar si daca mai apar, intensitatea lor scade destul de drastic incat rar se intampla sa te hipnotizeze ceva cu adevarat.

La o scara mult mai redusa, ultima traire de splendoare vizuala pe care o tin minte a fost trailerul de la 300. Acuma cand ma uit, nu inteleg exact de ce, pentru ca tot se intampla acolo a devenit oarecum la ordinea zilei. Dar ceva m-a socat atat de adanc, incat m-a facut sa uit de sute ori incantat de tot ce se intampla. Poate pentru ca era primul trailer care-l vedeam in High Definition? Cu sigurata a contribuit si asta, dar era ceva mai mult de atat. O singura culoare aleasa sa domine fiecare cadru din peisajele generate pe calculator imi dadea senzatia a ceva ce provine dintr-o alta lume, o lume uitata, mistica unde e posibil sa existe creaturi asa ciudate si unde 300 de oameni pot opri o armata. Fiecare particica era introdusa perfect, nici nu ma interesa asa mult filmul, acele 2 minute erau cele mai spectaculoase vazute vreodata.

Ma amuzau mult la vremea respectiva comentariile indignate de pe tot felul de forumuri care injurau filmul pentru nerespectarea istoriei. Asa puteam lua si Pasa Hassan a lui Cosbuc la puricat. Si ce au in comun cele doua ? Tocmai hiperbolizare. Exagerarea intentionanta, crearea a unei lumi indepartate, jumatate asemanatoarea cu a noastra jumatate apartinand unui fel basm horror. E un film despre niste intamplari de acuma 2500 de ani , iar pe atunci oamenii aveau informatii vagi asupra restului lumii. Tot ce auzeau grecii  despre persani era mistificat, le erau prezentati drept niste monstrii dornici sa-i inrobeasca si sa  aduca teroare  si chin  asupra tarii lor.

300 nu e un film din perspectiva privitorului ultra informat de azi, 300 e un film din perspectiva a cuiva din acel timp care auzind intamplarile si legendele despre batalia de la Termopile isi inchipuia ce si cum ar fi aratat. Astfel persanii capata dimensiuni infricosatoare, parca veniti dintr-un portal al iadului , cu un rau incorporat in propria lor infatisare.

Mastile nemuritorilor persani (care imi aminteau de mult indragitul Morrowind), capcaunul slinos, de fapt doar cele 2 secunde cu tipa invaluita in panze parca plutind in aer m-au facut sa numar zilele pana cand voi putea urmari 300. Imi pastram ratiunea sa inteleg ca va fi un film cu o poveste penibila, cu aceleasi clisee tipice; dar nu ma interesa prea mult, eu vroiam sa vad integral acele scene care m-au socat vizual.

N-am avut nicio secunda iluzia ca va fi vreo minunatie. Deci filmul nu m-a dezamagit, ba chiar m-a surprins, primele 20 de minute fiind excelente, narate intr-un limbaj ce se potrivea la perfectie cu ce vedeam in fata ochilor. Pe parcurs a urmat si la ce ma asteptam: bataliile epice , atat scenele superbe vizual cat si cele penibile cu vesnicile clisee.

Cand mai il reved, trec complet peste unele momente iar la final nici macar nu ajung. Da, atat de mult imi displace.

Efectul opus il are insa scena cu oracolul in transa la fel  si cea cu solii persaini coborand  calare spre Sparta.Sa le fi vazut de 100 de ori, sau  poate mai mult de atat? Ma rog, concluzia e ca daca  un film reuseste sa creeze asa momente de frumusete, atunci toate celalalte greseli ii sunt iertate.

24.Cache

Majoritatea regizorilor isi ating maturitatea profesionala ori la inceput ori undeva la mijlocul perioadei lor de creatie, apoi cu timpul parca din dorinta de a se reinventa isi strica amprenta care i-a facut sa fie deosebiti in primul rand. Pana si marele Kubrick sau Hitchcock au respectat aceasta  regula ; totusi mai sunt si cateva exceptii. Unul dintre putinii maestri ai filmului care a scos filme mai bune cu cat a inaintat in varsta este Haneke, care a imbatranit frumos din punct de vedere regizoral evoluand de la film la film.

Pornind de la Bennys Video trecand prin mai cunoscutul Funny Games, Haneke a adus violenta in fata spectatorului, lovindu-l direct si brutal, oferind o experienta autenica a acesteia.

In Cache avem la inceput o alta forma a violentei, anume teroarea si paranoia rezultata din a fi urmarit de o entitate necunoscuta. Aceasta teroare psihologica e mult mai grava decat una data de o violenta grafica. Este vorba de invazia prin ajutorul tehnologiei a spatiului intim, si o avertizare a unde se poate ajunge.

Sub aspectul acesei terori, pana si banalele intalniri cu prietenii sunt cumva marcate de  prezenta acesteia. Personajele afectate incearca sa mimeze normalitatea ascunzand undeva adanc in ei aceas spaima data de un pericol necunoscut.

In film, teroarea nu se opreste  doar aci, ea scoate la iveala probleme ascunse, vinovatii din trecutul ingropat, ba chiar si problemele de comunicare din casnicie .

Haneke n-are nevoie de super conspiratii care implica guverne si masoni, el creeaza misterul la nivel mic. Cu interpretarile se poate ajugne  departe, putem discuta  problema magarbienilor din Paris, sau in general problema minoritatilor din Europa Vestica. Eu, insa,  ma opresc aici.

Poate lungile cadre statice tind sa plictiseasca, dar pe mine doar  ma  ispaimantau. Cache avut un efect ciudat aspura mea, facandu-ma  sa realizez ca tocmai am vazut un nou mod de a face film, ajuntand aceasta arta sa evolueze catre ceva nou.

23.Lost in Translation

N-am trait prea mult departe de casa, dar am simtit de cateva ori, vizitand o tara straina, ca nu ma incadrez in mediul respectiv. Erau toate conditiile sa ma simt excelent, dar parca ceva rotite nu se miscau in mine si ramaneam rece in fata unor lucruri care  m-ar fi fascinat in Romania.

Asta e si baza de la care a pornit filmul, doi americani instrainati intr-o Japonie supertehnolgizata. Apartinand unor generatii diferite dar aflati intr-o balanta emotionala aproximativ identica, cei doi ajung sa se cunoasca in barul unui hotel. Din acel moment singuratatea lor ia sfarsit si cei doi pornesc sa descopere impreuna un Tokyo pe care il vedeau prea plictisitor pana atunci.

Sentimentul redat de film e neadaptarea , singuratea si izolarea data de un loc strain. Hotelurile scumpe,cluburile excelente, toate nu inseamna nimica daca n-ai cu cine sa le  imparti  si  savurezi.

Desi e catalogat ca un film romantic, mie nu mi s-a parut un film despre iubire ci despre o conexiune puternica intre 2 oameni. Iar amintirea timpului petrecut va ramane intacta, pentru ca natura relatiilor lor stabile de dinainte sa se cunoasca inseamna ca nu vor urma si alte escapade similare  care ar putea strica perfectiunea celor catorva zile.

22. Oldboy

Ceva parca nu pica bine de la inceput. E totul filmat altfel. Pelicula folosita, montajul, unghiurile de filmare, toate sunt atipice , si pe deasupra mai e si intr-o limba care nici macar nu te lasa sa anticipezi intelesul unui cuvant de legatura. Se vede ca e o alta scoala de cinematografie. Ceva nu se potriveste, nu esti obisnuit cu incadrarea iar montajul excesiv poate deveni chiar obositor pentru ochi.

Culmea e ca toate chestiiunile astea se potrivesc si orice alta abordare ar fi stricat din experienta vizionarii lui.

E vorba de un alt mod de face film. N-am mai vazut un alt film coreean dar mi-a placut toata combinatia de actiune, mister si poveste de razbunare. Da, e o poveste de razbunare .Dar nu e un Contelele de Monte Cristo modern, razbunarea e de  alta natura si motivele din spatele ei sunt diferite decat cele pe care le banuim la inceput .

Cautand solutii in a intelege ce se intampla, Oldboy te face sa ghicesti, sa presupui , sa investighezi, sa crezi ca orice detaliu e semnificativ. Toatea asta in timp ce esti socat de o violenta si o decadenta care ar fi trecut cu greu de cenzura marilor studiouri americane.

Explicatia finala e una mult mai elaborata, bolnava si imprevizibila decat oricare dintre noi si-ar fi putut imagina. Eu, incercand sa caut motivul pentru cei 10 ani de incarcerare a personajului principal , am ajuns sa fac aceeasi greseala ca acesta: nu am pus intrebare corecta.

21.City of God

Reciteam ce am scris pana acuma, si mai la fiecare titlu am mentionat ceva despre violenta si formele ei. E o tema comuna pentru multe filme, si e normal sa fie asa. Violenta face parte din natura umana si reprezentarea ei cat mai reala devine de multe ori cheia ce separa un film bun de altul mediocru.

Dupa cum ati ghicit, si in caz ca n-ati vazut filmul, City of God e marcat de violenta. Doar ca aici avem una provocata de copii si tineri. Ei impusca si  omoara, tot  ei trag sforile si fac legea ghetourilor.

Cand accesul la arme sau la droguri era mai accesibil decat cel la educatie, nu trebuie sa fii un geniu sa anticipezi ce urmari poate sa aibe. Cam asa este prezentat Rio de Janiero al anilor 70 unde probabil se aplica regula „cand eram mic, puteam sa ma fac ori fotbalist, ori mafiot”.

Suburbiile saracacioase prind viata printr-o capodopera regizorala de exceptie (si nu, nu exagerez cu laudele). Camera e foarte dinamica, se misca permanent, cu multe scene filmate la mana. Imaginea nu sta locului, se invarte, parcurge distante lungi, zoomuieste din senin apoi ingheta cadrul ca mai apoi sa continue din nou alert. Totul e viu,  si remarca “te face sa simti ca tot ce vezi  chiar se intampla” rar se potriveste mai bine vreunui film.

Vazuta din perspectiva unui tanar cu aspiratii de fotograf oarecum prins la mijloc in toata nebunia de atunci, povestea respecta curba normala a maririi si decaderii unui traficant de droguri. Rezultatul final  al unui  astfel stil  de viata putand fii  doar unul.

De regula filmele sud-americane sau cele hispanice ma enerveaza cu simbolismul lor, dar in City of God  gasesti asa ceva doar cautand cu lupa. Slumdog Millionaire avea sa-l copieze cativa ani mai tarziu introducand mult si sirop si miere, transformand realitatea crunta intr-un basm modern. City of God n-a facut greseala asta si din cauza asta va ramane o productie de referinta a acestui deceniu.

Related posts:

1. Cele mai bune filme ale deceniului 2000-2009 – Partea I. by Mircea
2. Cele mai bune filme ale deceniului (2000-2009) Partea a doua, by Mircea

Bun, deci sa continuam:

40.Snatch

De fiecare data cand auzeam de Snatch ma cuprindea un sentiment de izolare, parca fiind singurul dintre prietenii mei care nu l-a vazut. Era acel titlu de care toti radeau doar cand ii auzeau numele dar care mie cumva mi-a scapat. Ziua cea mare avea sa vina cand adunandu-ne mai multi la un pseudo-movie night s-a hotarat fara prea mare dezbatere ca Snatch „e mult prea fain”, deci trebuie sa ne uitam la el.

Stransi intr-o camera vreo 15 baieti (da, doar baieti) si toti razand in anticipatie la dumele ce stiau ca o sa urmeze (pentru ca v-am mai spus, toti vazusera filmul) tot sonorul era acaparat de rasete isterice. Pana si cel mai bun surround-system, daca era cazul de asa ceva, ar fi fost acoperit de galagia aia. Cum nici subtitrari nu aveam, am abandonat complet lupta si am ajuns sa vad clasicul film de vizionat cu prietenii, a doua zi singur acasa.

Am inteles tot hypeul din spatele sau, nu a fost chiar un Lock Stock dar aproape la fel de bun. Soundtrackul excelent, dumele englezesti, stilul „slick” si original marca Guy Ritchie, totul il fac sa fie intr-adevar definitia filmului potrivit pentru un movie night. Surprinzator si entertaining fara sa fie cretin, lumea mafiei mici englezesti plus accentul si tiganii lui Brad Pitt, toate astea te fac sa razi necontrolat mai mult decat odata. Termenul „cool” trebuie si este in general folosit doar pentru a ironiza.Totusi de cateva ori merita sa fie folosit in adevaratul sens al sau. Este cazul lui Snatch, una din putinele exceptii de la Clint Eastwood incoace caruia i se cuvine aceasta distinctie.

Singura parere de rau ramane ca nu l-am vazut mai devreme, sa fi ras si eu cu 10 secunde in avans inainte de un „Za Germans”.

39. Blood Diamond

Axarea doar pe un anumit domeniu a reusit sa curpinda si cinematografia, rare fiind exemplele cand cineva incearca sa imbine filmul realist cu cel de entertainment sau cu filmul de arta. Este un risc prea ridicat pentru ca studiourile mari sa si-l asume, iar lipsa de fonduri a producatorilor independenti insemna ca nici ei nu-si permit luxul unei astfel de incercari. Blood Diamond se incadreaza perfect in aceasta categorie selecta, fiind unul din putinele filme, care pe langa prezentarea situatiei social-politice a unei tari africane mai te si lasa tintuit si alert pe scaun.

Apropo, o problema de terminlogie: una din marile lacune a limbii romane este inexistenta a unui termen specific care sa inlocuiasca englezescul „entertainment”. Oricare traducere prin orice alaturarea de termeni nu suna bine sau nu reda exact sensul. Amuzament, divertisment? Neah, n-are limba engleza jalea si dorul nostru, dar nici noi entertainmentul lor.

Semanand cu Black Book, in sensul ca un film de actiune nu trebuie sa presupuna povesti imbecile si tipizari inspirate din seria Rambo, Blood Diamond ofera pe langa o experienta cinematografica intensa si motive de discutat dupa.Conversatiile inteligente dintre Connelly si Di Caprio sunt perfect incadrate pentru a nu scadea nicio secunda interesul  pentru film.

Problemele grave dintr-un colt al lumii, aspecte legate de razboiul civil cat si de sclavia moderna pentru snobismul elitei occidentale, toate acestea sunt prezentate intr-o lume credibila unde violenta e una reala si nu una artificial introdusa in film doar de dragul spectacolului vizual.

38. Le Scaphandre et le Papillon

Pentru inceput, ati auzit un titlul mai interesant decat acesta? Pe langa alaturarea bizara de termeni, mai e si in frantuzeste. O regie unica si o poveste care sensibilizeaza pana si pe ce cel mai rece privitor. Cam asa sunau comentariile pe care le-am citit inainte sa downloadez o varianta decenta a filmului.Hmm si da, asa a si fost; redand experienta trista a unui om recent paralizat, nu poti sa nu te minuntezi de lucruri ce se pot intampla corpului uman si sa speri sa faci parte din majoritatea scutita de asemenea nenorociri.

Din seria „nu-l indragesc atat pe cat merita”, ceva nu m-a atras, in sensul ca nu am reusit sa ma atasez de personaj. Motivul? Poate pentru ca in general imi displace sa vad 2 ore din viata mizerabila a unor oameni loviti de soarta, ghinion sau pe cine vreti voi sa dati vina cand singura ta  metoda  de comunicare  e clipitul.

Identica cu un episod din Mash, prima parte este filmata din perspectiva pacientului. O alegere putin ametitoare, totusi inspirata, facandu-te sa intelegi frontal suferinta traita de Jean-Dominique Bauby. Cand esti prizonierul propului tau corp, singurele lucruri care-ti raman sunt  visele si imaginatia. Iar filmul reuseste sa le redea perfect, ajungand sa te delecteze, te fac sa uiti  pentru cateva momente de drama traita de personajul principal. Nu stiu daca acestea imagini care simbloizeaza „fanteziile” lui sunt luate din arhiva si editate dupa sau chiar proaspat filmate. Oricum nu conteaza, sunt potrivite si excelent alese. Ele sunt deliciul acestui film.

Calitatea regizorala este una de necontestat, fiind de studiat si admirat. Este arta cinematografica, si pentru ca tot bat Oscarurile la usa, pot spune ca pentru regie, Julian Schnabel ar fi meritat sa ia oscarul in oricare din ultimii 5 ani.

Cu toate calitatiile filmului, tot n-a reusit sa-mi schimbe parerea initiala, ca aceasta tema e subiect de cel mult 30 de minute de film si nu de 110.  Se poate observa la un moment dat ca din dorinta de a avea material suficient pentru un film artistic, anumite scene sunt trase de par si parca prea alungite. Deh, sunt francezi doar nu fac ei filme de 90 de minute. Povestea  e  intr-adevar profunda si  remarcabila, dar tocmai datorita acestei durate exagerate  este greu de urmarit si poate  deveni chiar plictisitoare.

Ah si inca o chestie, nenea Moore avea dreptate, ce sistem de sanatate au francezii. E drept ca atunci cand  ai asa un venit din turism iti cam permiti.Conditii de 5 stele, cu superbitatea de plaja pustie langa spital, totul suportat de sistemul socialist de sanatate.

37. Into the Wild

Americanii sunt usor de urat. Cum este usor de urat oricine sta prea mult pe locul 1 si are tendinte acaparatoare.Pe langa asta n-au nici istorie si faptul ca incep razboaie cum si cand vor nu ii ajuta sa fie prea simpatici.Educat cu o viziune anti-americana, incepeam chiar sa cred ca tot ce-i frumos in Statele Unite o reprezinta rosul muntilor stancosi si zgarienorii newyorkezi. Am fost naiv, sau poate incapatant in a-mi pune problema daca in imensitatea de tara nu se regasesc si peisaje deosebite.

Into the Wild prezinta exact aceasta frumusete salbatica a Americii total ignorata de mine pana atunci. Si Ce imagini! Din toate partile Americii, care mai ca nu te fac sa pornesti intr-o expeditie haihui sa absorbi putin din natura inca neatinsa de civilizatie. Pacat ca nu s-a stat mai mult pe cateva cadre. Se schimbau dupa 3-4 secunde de abia puteai sa le cuprinzi in intregime. Prima ora usor idealizata a fost superb de urmarit, desi era clar ca nu prea duce niciunde. Mi-a placut nararea surorii lui, cu vocea ei resemnata si calda, cat si alternarea intamplarilor din Alaska cu drumetiile lui pana sa ajunga acolo. E un film bun si povestea unui om care poate e exemplul perfect de om inteligent dar naiv. O naivitate nascuta din nebunie. Nebunie nascuta din problemele de acasa, zice filmul, dar cred ca e ceva mai mult de atat.

Cu acesta ocazie vreau sa comentez un aspect pe care il regasesc in multe alte filme. Anume castingul de actori total nepotriviti ca si aparenta fizica pentru personajul pe care-l reprezinta in film. Utilmul exemplu este Johnny Deep in rolul baietasului de cartier-varianta anilor 20 John Dillinger. Acuma e vorba de Kirsten Stewart pe care am mai admirat-o in ceva filme cvasi-cunoscute inainte sa se urateasca in Twilight. Ea joaca acelasi rol: fata suferinda, aratand foarte bine care nu prea stie ce vrea. Ei bine eu in Into the Wild n-am inteles cum poti sa refuzi asa o tipa precum Kirsten Stewart, pentru a continua aventura, aventura care putea sa astepte. Nu are logica.Sau cel putin filmul nu-i da una. Asta cu „isi cauta pacea interioara” pfft, sunt basme care pur si simplu nu cunosc natura umana.

Oricum, acest aspect nu deranjeaza prea mult mai ales ca finalul este unul reusit, concluzionand cu una din ultimele notite insemante “happiness is only real when shared”, un adevar la care trebuia sa ajunga totusi ceva mai devreme.

36.Munich

Cu exceptia scenelor complet hollywoodiazate care prezinta misiunea esuata de salvare a ostaticilor din celebrul caz terorist de la olimpiada din 72, filmul este executat perfect. Atat ca realizare tehnica, cat si in punerea unor intrebari esentiale despre combaterea violentei prin violenta. Filmul reuseste sa fie ambiguu, neluand partea niciunei tabere, pasand -asa cum si trebuie- aceasta responsabilitate privitorului. Scenele de actiune sunt evident impecabile, fiind o placere sa vezi prin ce metoda noua vor anihila urmatoarea victima. E asemanator in acest aspect lui Final Destination doar cu ceva mai multe emotii si transpiratie.

Reusita a fost si prezentarea asasinilor nu ca ceva brute cu coarne pe crestet, ci a unor oameni normali, parca ajunsi printr-o conjunctura in a indeplini misiuni de ucis. Emotiile si trairile perfect umane ce rezulta din a omori un om sunt prezentate prea putin, problemele de constiinta lipsesc aproape in intregime,esential fiind frica de a nu duce misiunea la bun sfarsit. De fapt nu asta si-a propus Spielberg, el concentrandu-se in a  intelege  motivele conflictului  intre evrei si arabi. Conflict care pana in ziua de azi nu a incetat din cauza unei politici “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” .

Scena de final, petrecandu-se la catva pasi de Onu si cu cladirile WTC in spate, se potriveste la perfectie cu urmarea  de care protagonistii nu erau atunci asa de siguri.

35.Michael Clayton

Nu este deloc filmul de duminca usor de digerat, pe care-l mai vezi in timp ce raspunzi la telefon sau mai scrii trei randuri pe mess. Din start iti face clar asta, parand poate pe greoi sau prea serios sa vrei sa ai chef de el.Eu unul am avut. Ceva ma atrage catre atmosfera intunecata, sterila cu totul tras la linie perfect.Cladirile moderne,  costumele impecabile, sobrietatea personajelor, totul se potriveste cu corporatia gigantica fara scrupule si omul din sistem care porneste un razboi contra lor. Filmul are ceva cu totul special, ceva ce te scoate din zona de siguranta cand ai impresia ca ai mai vazut ceva asemanator. E vorba de o atingere a misticului, atat de ciudata si de atipica incat marcheaza filmul si ii da un efect care pe mine m-a destabilizat si in acelasi timp mi-a stapanit nevoia de mister.

Atingerea respectiva ne este prezentata intr-o scena care m-a urmarit multe zile. Tulburator si superb.

34. Eternal sunshine of the spotless mind

Mai la fiecare film pe care incerc sa-l descriu, imi vine cam acelasi cuvant in minte:  „original”. De fapt chiar acesta calitate este un factor comun pentru majoritatea filmelor pe care le-am inclus in top. M-am saturat pana peste cap de aceleasi retete standard aducatoare de bani care mie imi dau in cel mai bun caz asa o stare de hibernare. Ajung sa ma si mir cand un scenarist putin mai neconventional ajunge sa primeasca un buget cat de cat semnificativ.

Este cazul lui Charile Kaufman care cu timpul si-a facut un renume prin scrieriile lui „altfel”, si a reusit asta adaptandu-se in acelasi timp zeului capitalismumlui: profitul. Remarcabil si totul perfect asa; cat timp nu ajunge sa si regizeze (vezi Synecdoche, New York), sansele sa iasa un film bun sunt chiar mari. Avand scenarii solide, actorii cunoscuti au urmat, in cazul de fata fiind vorba de actrita mea prefera Kate Winslet si de Jim Carrey setat pe modul serios. Pentru mine ca o poveste de dragoste ca sa reuseasca intr-un film nu trebuie neaparat sa fie una reala, dar e obligatoriu ca sentimentele protagonistilor sa fie unele autentice. Imi repugna total o poveste siropoasa inventata, si cum majoritatea filmelor is asa, ma face sa cred ca sunt unul din putinii care are problema asta. De exemplu, ma enervez doar cand ma gandesc la „Jeux d’enfants” si „Love Actually”.

Nu asta mi se intampla cu Enternal, care daca m-ar fi dezgustat in vreun fel, cu siguranta nu as fi ajuns sa scriu aici despre el. Povestea bizara cu elementele sci-fi are o magie stranie data din conexiunea intre persoanje. Tocmai aceasta relationatore intre cei doi iubiti a reusit sa creeze ceva special fara sa fie invaluita de clasicele clisee si tipare scoase cu „Movie Script Maker 2.5”.

33. The Reader

La putine filme mi-a ramas asa de bine intiparita o imagine precum cea din The Reader. Excursia de clasa la bai pe o vreme superba, filmata in stilul anilor 50, dandu-i intregii previlesti un iz atat de aparte, a ceva ce stii ca nu ai cum sa mai traiesti. Amintandu-mi de copilarie, am realizat ca singura metoda sa mai experimentez asa ceva este doar cu puterea gandului. Filmul te ajuta in acest sens, oferindu-ti baza de pornire.

Intr-o epoca cu imagini clare, super clare, ultra high definiton- led tv clare, parca mi-e dor de imaginea aia mai putin pixelata care te fac sa spui cu nostalgie „nu se mai fac filme ca pe vremuri”. Prima ora a filmului m-a fermecat, n-am stiut de unde sa-l iau, sau incotro se indreapta, dar m-a incantat experienta pe care a relatat-o. Toata constructia povestii e atipica, fiind constrastul foarte mare inte prima parte si ceea ce urmeaza. E un film corect, neluand vadit partea cuiva, personajele sunt greu de incadrat in clasicul „aia buni si aia rai” totul fiind in zona gri. Simpatizand sau condamnand un personaj tine (mai mult ca-n alte cazuri) in primul rand de propriul  tau sistem de valori, filmul neincercand sa-ti induca superioritate morala a cuiva.  E greu de definit o tema centrala, pentru ca e prezentata o experienta de viata intinsa pe mai multi ani. Totusi, “The Reader” a vorbit  in primul rand despre regretele cauzate de lucrurile pe care nu le-ai facut la timpul potirvit cat si despre frustrarea  rezultata din  frica/rusinea care te-a indemnat sa  nu actionezi asa cum era drept si corect. Nu pot sa nu scriu celebrul citat a lui Mark Twain „Peste douazeci de ani vei fi mai dezamagit de lucrurile pe care nu le-ai facut decat de cele pe care le-ai facut”

Daca as face vreo 10 filme, unul din ele ar fi exact in genul lui “The Reader”. O experienta personala combinata cu elemente fictive, avand personaje cu regrete,  frustrari, care nu iau cele mai bune decizii, cu multe scene frumoase aparent inutile si cu Kate Winslet si Ralph Fiennes ca si actori.

32. The assassination of Jesse James by the coward Robert Ford

Probabil daca ar fi ceva curs la facultatea de film despre cum sa-ti alegi titlurile, acesta e un exemplu de cum nu trebuie sa o faci, fiind mult prea lung de te plictisesti pana ajungi sa-l citesti complet.Daca este un defect, atunci este si singurul. Este un film care a ramas cu mine, m-a hipnotizat si ma face si acuma sa-mi amintesc de acele cadre lungi si linistitoare.

Intamplarea a facut sa-l vad la putin timp dupa Sweeney Todd a lui Burton, un film care exceleaza doar prin niste imagini-tablou artistice dar cu un frumos parca prea exagerat.

In acest film se regaseste frumosul, dar cel imprumutat din lumea reala, care pe mine ma impresioneaza mai mult.Sunt cateva scene unde camera ingheata si te lasa sa absorbi minute in sir din frumusetea peisajelor. Povestea nu e prea interesanta, si nu este asa pentru ca e un film care a incercat sa se tina cat mai aproape de ce se stie ca s-a intamplat in realitate. Nu se exagereaza sau se inventeaza intamplari, fiind astfel unul dintre cele mai factuale filme pe care le-am vazut.

Filmul nu e doar de forma, e si de continut. Drama omului submediocru, din umbra unui erou pe care-l idolatrizeaza, stima care cu timpul se transforma intr-un sentiment care cuprindea dorinta de a iesi din anonimat, invidia si admiratia. Exact aceasta evolutie graduala este ilustrata cu multa rabdare, aproape de perfectiune, in cele trei ore ale filmului.

Nu m-a atras pe mine toata ideea cu rebelul-haiducul de Brad Pitt dar filmul e realizat impecabil, curgand incet si placut fiind cu  adevarat o piesa solida in cinematografia americana a ultimului deceniu.

31. Requiem for a Dream

Unul din filmele generatiei mele; l-am tot vazut in mai multe liste cu filme preferate, iar cand eram in liceu (chiar si dupa) rar se intampla sa nu fie mentionat intr-o discutie despre cele mai bune filme. Nu stiu cat e din cauza temei anti-drog, care sa fim seriosi a fost tratata in alte n-incercari, cat prin faptul ca filmul reuseste si prin regie parca sa induca decadenta data de droguri. Ocazional e greu de urmarit, parca te ameteste, chiar te tormenteaza si vrei sa treaca repede la un alt cadru. Nu in sensul ca-i realizat amatoricesc, ba din contra, se vede ca aceasta tehnica de filmare e  una clar voita. Nu am cum sa nu apreciez dificultatea realizarii unui astfel de film fara sa o dai in ridicol. E o scena absolut geniala, care m-a facut sa o revad de multe ori; dupa ce Connelly face compromisul suprem pentru a-si stapini dependenta, intr-un stil luat din Lock Stock, camera o urmareste frontal pana la iesirea din cladire. Sunt ilustrate perfect momentele in care simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, ca te scufunzi si simti ca ai ajuns in cel mai josnic moment al existentei tale.

Unghiurile ciudate, editatul ireprosabil si de fapt tot ce tine de regie il fac sa te simti ca intr-un cosmar, iar asta e mai infricosator decat orice film horror. Pe langa ca e un film anti-drog excelent care isi face treaba mai bine decat sute de campanii, mai are si muzica excelenta compusa de Clint Mansell.Tema muzicala a ajuns sa fie folosita in alte zeci de filme, reclame, promouri sportive, de fapt orice mediu unde muzica este folosita.

Nu doar variatiunile pe Lux Aeterna sunt reusite, la fel sunt si celalate melodii compuse special pentru film, toata muzica completand ideal imaginea.

Acuma ca mi-am reamintit de el, chiar ma mir de ce l-am pus abia pe locul 31.

Related posts:

1. Cele mai bune filme ale deceniului 2000-2009 – Partea I. by Mircea

De fiecare data cand ma uit peste un asemenea clasament ma cuprind cam aceleasi reactii. De la suprinderea sa regasesc titluri pe care credeam ca doar eu le-am remarcat, pana la efectul opus cand vad niste porcarii gen Kill Bill 2 trantite, care pur si simplu  imi taie tot cheful si ma fac sa desconsider intregul top. Senzatia finala nu e neaparat una de dezamagire dar oricum nici una multumitoare; parca  totusi lipsteste ceva. Senzatia asta de ceva incomplet mi-am dat seama ca o pot anula doar daca imi alcatuiesc eu singur o astfel de lista care sa cuprinda atat productiile americane cat si filmele de arta europene, scriind exact ce anume mi-a placut in dreptul fiecarui titlu. Cum domn sef de la sfert de secol e cam saracacios in articolele de filme, a binevoit sa-mi ofere spatiul pentru micul meu ghid cinematografic.

De la intrarea in liceu pana acuma am beneficiat de o groaza de timp de liber, pe care am petrecut-o intr-o buna proportie absorband mai orice productie cinematografica, fie ea foarte proasta, proasta sau chiar buna. De la filmele de la TV, CD-urile schimbate in clasa si cele cumparate de la tanti din Sf. Gheorghe pana la aparitia Kazaaului, DC-ului si a torrentilor am avut tot timpul o sursa fara limite de a-mi stapini setea de a vedea cat mai multe filme. O simpla activitate de a omora ceva timp a devenit in timp un adevarat hobby, apoi chiar o pasiune ajungand sa transform vizionarea a cine stie ce film dubios apreciat de ceva critici mai excentrici intr-un adevarat obiectiv. Cum multi turisti sunt “bifeuri”, adica cand viziteaza un oras important incearca sa bifeze cat mai multe obiective turistice  alergand dintr-o parte in alta, stand la cozi si facand poze ca disperatii, asa am ajuns si eu in timp un bifeur in ale filmelor.

Desi Fight Club, Matrix sau The Ninth Gate au pierdut la mustata intrarea in deceniu, topul a fost destul de greu realizat, mai ales ca tot imi mai aminteam pe parcurs de filme geniale initial omise. De fapt toata numerotare e bazata in putina parte si pe hazard, am mutat de fiecare data un film mai sus sau jos. Probabil ca daca m-as uita maine inca odata peste el, tot as gasi ceva de schimbat. Deci locurile sunt mai putin importante, eu am incercat sa cuprind la crème de la crème . Plus sa am un loc unde sa trimit prietenii daca mai imi cer sfatul ce film sa vada.

Topul este doar 90% subiectiv si personal, pentru ca altfel Napoleon Dynamite si Fired up cu siguranta ar fi intrat in el. Am incercat sa iau in calcul si factorul de “entertainment” si sa nu neglijez un film care doamne-feri a folosit un efect special. Dar pe langa valoarea artistica, care  evident e importanta, lucrul esential a fost felul in care am relationat eu cu respectivul film. Spun asta de acuma pe post de spoiler, sa nu va mire prea mult alegerea numarului 1.

Multe din comentariile atasate se bazeaza pe amintiri, momente sau secvente ce mi-au ramas in minte si mai putin pe o parere obiectiva avand filmul proaspat in memorie.

Sa incepem, deci, cu primele 10 filme de la capat (din totatul de 50).

50. Avatar

Desi The Dark Knight sau Watchmen sunt filme net superioare, am ales totusi Avatar pentru ca a dat semnalul de cum va arata o experienta cinematografica in urmatorii ani. Dupa aparitia filmelor HD, urmatoare limita era vizionarea filmelor in format 3D. Pana cand se va ajunge si la un Home Entertainment 3D set cat de cat acceptabil, pentru a putea urmari un spectacol vizual cum este cel din Avatar, va trebui sa mergem in salile de cinema.

Succesul financiar inseamna impunerea unui standard pentru viitoarele filme producatoare de bani. Iar impactul reusitei formatului 3D nu se va resimti doar in lumea cinematografica. Seriale, documentare ba chiar transmisiuni de concerte sau evenimente sportive (skysports chiar a transmis recent primul meci de fotbal in format 3D) vor fi receptionate in viitorul apropiat in acest mod.

Avatar prezinta o expeditie intr-o lume si intr-un timp nou. Natura computerizata fiind spectaculoasa; parca toate animalele si plantele de pe acea planeta sunt facute sa arate cat mai frumos si sa ofere un spectacol de culori si lumini demn de o lume utopica. Sunt atat de multe scene superbe ca ti-e ciuda ca se succed una dupa alta si n-ai timp sa le contemplezi precum merita cu adevarat.

Problema este scenariul, totul fiind  o colectie de clisee stranse de mai prin toate filmele: The New World, Dancing with the Wolves, The Last Samurai. Totul e de anticipat si previzibil, de fapt toata povestea este facuta doar si doar pentru a creea un mediu unde imaginile pot fi divulgate. Povestea e undeva in umbra, esentialul fiind doar ce e in fata ochilor, in acest sens fiind un adevarat “motion picture”, povestea mulandu-se dupa imagini.

Personaje tipizate si conversatiile seci te fac la inceput sa zambesti usor, dar persistand, incepi sa te enervezi si tot ce iti doresti e sa taca din gura si daca se poate sa prezinte lumea creata sub forma unui documentar.

E un film care putea fi mult mai mult, dar din punctul de vedere al povestii nu si-au asumat niciun risc. Avatar n-a inventat filmul 3D, nici macar nu l-a revolutionat in efecte, ci doar a fost promovat in asa fel incat fiecare om sa doreasca sa-l vada. Nu reprezinta un film de studiat la scolile de film, ci unul la cele de marketing.

Desi este un film mediocru, Avatar reprezinta datorita inovatiilor tehnologice cat si a succesului comerical, (ca sa-l citez pe Leo din Aviatorul) “The way of the future”.

49. Hero

Imbinand frumusetea peisagistica cu coregrafia luptelor tipica filmelor chinezesti, Hero a reusit sa fascineze in primul rand prin estetica fiecarei scene. De la duelurile expuse in niste cadre de-o superbitate demna documentarelor BBC, pana la ploaia de sageti si asaltul de final, filmul a fost in primul rand un spectacol vizual care a reusit sa sparga monopolul productilor hollywoodiene in a impresiona prin modul de realizare. Deosebit e ca in cazul lui Hero nu sunt folosite  efectele CGI pentru a soca  prin complexitatea lor, acestea fiind gandite sa se incadreze in peisaj formand cu adevarat o atmosfera de basm.Ceea ce putea transforma Hero intr-un adevarat film epic, s-a dovedit a fi si marele defect. Anume povestea, care a fost gandita pentru a trece de cenzorii partidului comunist chinez, oferind in cele din urma o concluzie unde supunerea in fata marelui imparat e o virtute, iar rebeliunea un act de naivitate si de necunoastere profunda a problemei.

48. Sicko

Michael Moore a ajuns cel mai de notorietate regizor de documentare prin faptul ca a adus acest mod de face film in zona actualitatii si a controversei politice.Avand un mod de abordare taios si incisiv, filmele lui Moore reprezinta o alternativa de informare, tratand probleme esentiale ignorate de celalalte surse media. Atingand zona politicului, Moore reuseste sa nu isi plictieasca publicul, tinanadu-i interesati prin tot felul de animatii, arhive vechi si glume reusite. Bowling for Columbine, Fahrenheit 9/11 cat si Sicko sunt in primul rand o placere de urmarit.

Abordand o puternica viziune de stanga, Michael Moore nu doreste nicio secunda sa fie obiectiv sau echilibrat in documentarele sale, intelegand ca doar exagerand- fie si intr-o cauza justa- poate sa se  faca remarcat si ascultat de publicul larg. Sicko urmeaza aceeasi reteta  prezentand intr-o maniera tendentioasa doar ce-i negativ in sistemul medical american, reusind sa comunice in primul rand propria viziune a regizorului. Anume ca medicina si educatia nu sunt o industrie producatoare de bani, si astfel ar trebui sa ramana straine sistemului capitalist.

47. Little Children

A fost cel mai bun din seria de filme indigo satirizand problemele existentiale din cadrul unei comunitati banale dintr-o suburbie copypastuita americana. Little Children pune foarte bine problema frustrarilor rezultate din monotonia casiniciei sau din senzatia mediocritatii pe care oamenii cuprinsi  de o rutina continua o resimt. Truismele sunt pe banda rulanta, conexiunile intre personaje foarte reusite, iar cireasa de pe tort este interpretarea  lui Jackie Earle Haley a rolului de tap ispasitor care provoaca spaima intregii comunitati. Formele in care oamenii isi descarca frustrarile, fie acestea prin violenta sau prin cedarea in fata unei ispite reprezinta samburele central al filmului.

Scenariul si actorii fac ca lipsa unor imagini memorabile sa nu conteze in a considera Little Children unul dintre cele mai bune filme al ultimilor ani.

46. Brokeback Mountain

Precum orice film unde homosexualitatea este aparent tema centrala, Brokeback ne face sa ne punem unele intrebari legate de limitele tolerantei noastre; de asemenea  in ce masura suntem dispusi sa acceptam un lucru pe care nu-l intelegem- ba chiar renegam – intr-o opera de arta.

Si este o opera de arta, cu o poveste expresiva incadrata de frumusetea naturii, cu un ritm lent si apasator, vorbind despre iubirea imposibila. Brokeback nu a avut nevoie de luceferi si fete de imparat, doar o societate suficient de intoleranta in a intelege ca fericirea este individiuala.

Scenele de sex sunt greu de digerat, dar pe masura ce filmul este dominat de un cadru mai frumos ca altul, uiti si de asta, iar scena in care Heath viziteaza casa fostului iubit, este emotionanta  in cea mai pura forma pe care un film ti-o poate infatisa.

Am zis de la inceput ca e aparent un film de homosexuali, de fapt e un film de iubire .  E  o poveste de iubire in care nu ma  pot regasi sau identifica, dar asta nu inseamna ca nu o pot intelege si tolera.

45. Equilibrium

Pe vremea cand asteptam cu minutele sa ma pot conecta la net, iar CD-urile schimbate prin clasa erau singura sursa de filme fara reclame, a aparut la mine pe birou un disc asa mai amarat pe care scria intr-un negru de carioca groasa “Equilibrium”. Am zis ca suna cel putin interesant, deci merita o sansa.  Si ce surpriza placuta a mai fost! Pornind de la o lume distopica, gen 1984, intr-o atmosfera intunecoasa si sumbra, unde cultura si libertatea de a gandi liber erau indgradite, eroul se dezice de tot ce a fost indoctrinat si porneste o lupta impotriva sistemului de la  care invatase tot ce stie. Prin metoda de lupta Gun-Kata filmul m-a dat gata si la capitolul actiune, fiind direct ,intens si spectaculos. Este o bijuterie a genului action, care pe deasupra a mai si scapat de blestemul sequelului. Pentru mine Christian Bale va ramane in memorie mai mult pentru Equilibrium chiar daca ar mai juca in alte 10 filme Batman.

44. In the mood for love

Obisnuit cu stilul clasic de film romantic branduit de americani, ma asteptam la ceva cu totul diferit de la aceasta mult laudata productie chineza. Intr-adevar, asa a si fost, o poveste despre tentatie, ispita si dragoste controlata, care te macina pana la esenta. Cu o constructie a povestii cu care n-am fost obisnuit si o imagine care mi-a amintit de cinemaul anilor 70, filmul si-a stabilit o amprenta unica. Poate doar melancolia tipica asiatica  si dragostea ca mod de suferinta m-a facut sa nu-l indragesc atat pe cat merita.

43. Encounters at the End of the World

Fascinat de natura umana si ce se ascunde in spatele acelei forte ce impinge unii oameni catre o existenta sihastra, Herzog porneste in cautarea unor raspunsuri prin cel mai ostil si pustiu continent: Antarctica. Felul in care este abordat acest continent al nimanui este unic, in centrul atentiei fiind oamenii; mai exact motivele si povestile ce i-au indrumat catre unul dintre cele mai izolate locuri de pe pamant, departe de tot ce inseamna societatea in care s-au format.

De la filozofi care conduc buldozere, lingvisti coordonatori de sera, la oamenii de stiinta care incearca sa descopere originea vietii petrecandu-si ore in sir in singuratate si tacere, documentarul reprezinta in primul rand un mod de a cunoaste oameni greu de incadrat, cu o ciudateinie mai degraba stranie decat fermecatoare.

Iar Antarctica nu arata precum mi-o imaginam. Pornind de la un oras care mai dergaba seamana cu Lupeni, abia in a doua parte a filmului ajungem catre frumusetea data de pustietatea vasta inghetata. Coborand sub gheata in  lumea subacvatica, imaginile capata o frumusete rar intalnita, oferind o liniste terepeutrica, care te relexeaza si te fascineaza in acealsi timp.

Pinguinii nu puteau lipsi, dar cel prezentat fiind mai degraba dezorientat si pierdut decat   modelul dragut si simpatic cu care suntem obisnuiti din alte reportaje sau filme animate.

Encounters at the End of the World este un film marca Herzog, si  doar catalogarea asta te face sa stii ca este vorba  o alta abordare a documentarului decat cea traditionala.

42. Black Book

Impactul pe care l-a avut Al Doilea Razboi Mondial asupra omenirii este fara egal in istorie.Punand un numar atat de mare de oameni in situatii extreme, traumatizante, complexe, ba chiar fatale, acesti 6 ani au reprezentat pentru lumea artei si a entertainmentului o sursa nelimitata de inspiratie. Jocuri dupa jocuri, romane, filme, nicio alta perioada nu a fost portretizata  atat de abundent  si in atatea moduri diverse precum cel de-al doilea razboi mondial.

Prezentand povestea de supravietuire a unei frumoase femei evreice, Black Book te tine in suspans, oferind actiune cap-coada, schimbari de situatii si senzatia ca nu stii ce va urma. Tot ce se intampla in film e prea spectaculos pentru a fi real, si nici nu este. Nu se vrea un film istoric ci unul de actiune. Ofera o cursa plina de adrenalina de cea mai buna calitate, fiind, spre deosebire de alte filme de genul, placut de urmarit  fara sa-ti insulte inteligenta.

Ultima senzatie pe care ti-o da filmul, este ca vrei sa-l recomanzi mai departe fiind pacat  ca doar tu sa fii experimentat un adevarat “rollercoaster ride “ cinematografic.

41. Perfume

Am indragit mult cartea de cand am citit-o pentru prima oara si nici macar zecile de comentarii si interpretari fanteziste din orele de germana nu mi-au facut sa-mi schimb parerea initiala. Stiam ca vesnicul “Cartea e mai buna ca filmul” se va potrivi inca odata pentru ca talentul narativ al lui Suskind nu-l poti reda intr-un scenariu de 2 ore.

Evident ca asta s-a si intamplat, dar n-am ramas dezamagit; ba din contra, am fost surprins pentru ca n-am gasit in film o adaptare clasica, ci mai mult o completare cat se poate de inspiarata. Strazile murdare ale Parisului prind viata, dar nedorind sa obtina o atmosfera realistica, filmul adopta o aura cinematografica incercand sa fie fidela cartii obtinand estetica uratului atat de prezenta in roman. Pana si femeile cu imperfectiunile lor, necorespunzatoare standardului impus de filmele de duzina, sunt cu adevarat frumoase. De fapt din punct de vedere vizual filmul este o placere de urmarit: campurile cu flori, parfumeria lui Baldini, strazile din Grasse, totul  parca este pictat creand exact acea atmosfera boema din carte.

Anumite efecte tip Lynch ofera si senzatia de mistic atat de necesara  lumii gandite de Süskind. Poate singurul defect este ca pentru cineva care n-a citit cartea, filmul poate fi greu inteles si catalogat rapid drept o porcarie. Dar pe mine asta nu m-a afectat, si nici macar faptul ca Grenouille e prezentat mult mai simpatic  decat mi-a reiesit mie din roman.

Ca si conluzie pot spune ca impreuna, cele mai bune mijloace ale artei reprezentate de roman si film, reusesc sa evidentieze o  lume  aparent imposibil de redat fictiv, lumea mirosului, lumea lui Grenouille.

No related posts.

Articolul va fi impartit in 5 bucati deoarece cuprinde recenzii ale celor mai bune 50 de filme din ultimii 10 ani (privit din prisma sa, bineinteles).

Si acum, un interviu cu Mircea:

Sfert de Secol intreaba: Sunt sigur ca cititorii Sfert de Secol ar dori sa afle mai multe despre tine si ne-am gandit ca cel mai bun mod de a realiza acest lucru ar fi un interviu cu insusi autorul articolului urmator. Esti de acord, ma gandesc.

Mircea raspunde: Nu.

Cu Drag,

Echipa Sfert De Secol (adica noi)

Related posts:

1. Sfert De Secol despre Interviuri
2. Autori noi?
3. Sfert De Secol despre nişte muzică

Imagine you are up there, like a hawk, the wind blows around you, the smell of the engine, the draft of the propeller… Up there you can let yourself fall, you can climb, turn.. It’s.. freedom! But the best part is the chase, the hunt..

Nu stiu daca ai auzit bancul ala cu rusul care lucra la fabrica de carucioare si pe care l-a rugat nevasta insarcinata sa inceapa si el sa fure cate o piesa doua pe saptamana, ca sa faca si ei un carucior pentru viitorul copil. Rusul incepe si mai palmeaza cate o piesa din cand in cand iar dupa vreo luna reuseste sa le stranga pe toate. Dupa vreo 2 saptamani il intreaba nevasta nerabdatoare daca a terminat odata asamblarea caruciorului. La care rusul raspund iritat: “Mah! nu stiu ce dracu’ se-ntampla dar fac ce fac si tot tanc iese!!!”

Na.. cam asa am fost eu de mic copil cu lego-ul meu rusesc (cred). Faceam ce faceam si tot avion iesea! Totul trebuia sa fie cat mai simetric si cat mai aerodinamic.

Mai tarziu, prin clasa a 10-a, m-am hotarat ca, daca tot nu am cum sa devin pilot fiindca sunt extrem de optically challenged, cea mai buna solutie ar fi fost sa aplic la institutul care invata copiii mari cum se construiesc avioanele adevarate (adica la aeronave). Cunoscand deja 2 persoane care au terminat aeronave la Bucuresti si au ajuns apoi sa profeseze prin comert (adica au ceva butic), m-am hotarat ca ar fi bine sa aplic pe undeva prin Germania. Din pacate, soarta nu a tinut cu mine nici in situatia respectiva. Germania tocmai incepuse sa ameninte cu taxe de scolarizare mari si am impresia ca mediile mele stralucitoare de la Istorie si Engleza nu ar fi impresionat pe nimeni de pe acolo. Asadar, am fost nevoit sa abandonez si visul de aeronave, si visul de aeronautica.. Viata este foarte crunta uneori.

Apoi am mai cochetat o vreme cu ideea de Politehnica. Am si inceput sa iau meditatii prin a 11-a, prelucrand vestita culegere de Poli. Cand am vazut insa cat de necrutatoare este Algebra de clasa a 9-a, am spus ca eu cu asemenea scarbosenii nu vreau sa mai am de a face EVER.. Bine ca nu am mai dat pana la urma la Poli.. cine stie prin ce firma de IT mai ajungeam acum sa lucrez.. si atunci chiar nu stiu ce ma faceam

Postul acesta este despre pasiune mea pentru avioane si zbor in general. Trebuie insa sa mentionez ca nu imi place ideea de a zbura cu avioanele din ziua de astazi.

Asa trebuie sa arate un cockpit, mah!

Care mai este hazul cand zbori cu Mach 3 (adica 3000 km/h) si un computer de bord iti spune si cand sa te scobesti in nas.. (e retorica)

Nu domnle! Mie imi plac avioanele “rapitoare” din al doilea razboi mondial, iar cum am ratat orice sansa de a deveni pilot in viata reala, a trebuit sa profit de fiecare ocazie si ma rezum doar la simulatoare pe PC. Jocul cat de cat realist si interesant pentru PC mi s-a Battlefield 1942 (partea cu simulatoarele de avione, desigur). Insa niciun simulator de PC nu s-a putut compara vreodata cu bestia care mi-a invadat (multumita prietenilor mei buni care m-au cinstit de ziua mea) noua consola. Este vorba de IL 2 Sturmovik, cel mai realist, frumos si palpitant simulator de avioane din al doilea razboi mondial creat vreodata.

Se numeste IL 2 Strumovik fiindca jocul este facut de catre rusi, care normal ca au vrut sa isi scoata singurul  avion mai de Doamne-Ajuta din al doilea razboi mondial la inaintare. IL 2 –ul era un fel de corcitura intre bombardier cu avion de lupta, un fel de Junkers JU 87 (majoritatea il stiu dupa porecla Stuka) in varianta ruseasca:

Jocul este fantastic iar o instalatie 5.1 data la volum mare face toti banii. Te simti aproape ca intr-un cockpit adevarat. Precum spuneam, jocul este si extrem de realist. Voi insira doar niste feature-uri din care va puteti da seaman la ce nivel s-a ajuns:

Engine-ul de damage este real-time si produce pagube care isi fac treptat simtita prezenta.

• Daca te-a nimerit in aripa, pe langa faptul ca vezi gaurile cand te uiti pe geam, avionul incepe sa traga mai tare in directia lovita, deseori facand continuarea pilotajul imposibila.
• Daca te-a nimerit in motor, pe langa faptul ca dâra de fum lasata de tine te face o tinta usor de reperat, mai ai cam 5 minute de zbor pana iti moare complet. Puterea motorului sufera si ea in astfel de conditii, facand o urcare aproape imposibila.
• Ceea ce m-a socat cel mai tare cand l-am jucat prima oara, a fost faptul ca in timp ce urmaream un bombardier din spate (mare prostie, bombardierele se ataca din parti) si trageam ca adevaratu’ dupa el, “parbrizul” a inceput la un moment dat sa mi se umple de pete negre . Era ULEI de la bombardier!!! WTF
• Daca tragi de mansa prea brusc, pe langa faptul ca ti se innegreste ecranul progresiv (iar pilotul incepe sa gafaie si sa dea semne de lesin), avionul intra intr-o vrie  extrem de reala si de regula este foarte greu sa iti mai revii din ea. Daca impingi mansa prea brusc, ti se inroseste display-ul (awesome).
• Daca urmaresti un bombardier si tragi in mitralierele de pe burta sau din spate, chiar omori ceva si il scoti din functiune. Ideea este defapt sa tragi dupa motoare.

In joc ai o campanie foarte frumoasa (cu filmari) din razboiul din Europa:

• de deasupra stramtorii Dover (Battle of Britain) unde nemtii au incercat sa pregateasca terenul pentru invazia insulei britanice cu bombardiere Heinkel escortate de catre avionele de lupta Messerschmitt,
• de deasupra Stalingrad-ului unde rusii s-au straduit sa ofere trupelor de sol un suport aerian cat mai bun cu IL 2-urile si Yak-urile lor,
• de deasupra muntilor Ardeni din Belgia (Battle of the Bulge) unde americanii isi aprovizionau trupele cu pachete livrate de transportoare escortate de Mustang-uri
• de deasupra Siciliei cand britanicii au pregatit terenul pentru invadarea Italiei. Au fost foarte surprinsi (in sensul rau) cand au vazut ca avioanele italienesti erau vopsite maro-rosiatic si cu pete de ghepard (extraordinara tactica!)
• de deasupra Berlin-ului cand nemtii si-au dezlantuit primele fightere cu reactie fabricate vreodata in speranta de a mai salva ceva.

Singura chestie care ma supara este faptul ca in campanie nu poti juca si de partea nemtiilor (ca doar si ei au avut multe victorii frumoase) si ca din avioanele nemtesti (pe care le poti pilota doar in Training Mode) nu poti pilota din cockpit (lenesi!).

Pe langa campanie mai ai si o groaza de misiuni in cele 5 locatii celebre. Deasemenea, din meniul jocului poti accesa hangarul unde ti-s prezentate toate avioanele (cu tot cu specificatii tehnice si istoric), enciclopedia unde poti citi despre pilotii faimosi din WWII si o prezentare a manevrelor acrobatice posibile si foarte utile in timpul unei lupte cu un adversar abil.

Iata si niste clipuri de game-play:

Si inca unul (mai smecher!)

Jocul costa ~40 de euro si daca esti fan Sony (ca mine) va trebui sa decartezi toti banii pentru el. Dar sincer, merita fiecare cent!

================================================================================================

BONUS: Review la The Red Baron (filmul)

Inafara de Pearl Harbor chiar nu imi amintesc vreun alt film cu efecte frumoase in domeniu. Din pacate, filmul The Red Baron nu se ridica la nivelul CGI-ului din Pearl Harbor din simplul motiv ca nu au avut destui bani pentru asa ceva.

Intai vreau sa va povestesc despre cine este vorba in filmul asta:

Manfred Freiherr von Richthofen a fost cea mai mare legenda a aviatiei din Primul Razboi Mondial. A fost singurul pilot care a reusit sa ajunga la incredibilul numar de 80 de victorii confirmate (la 5 erai deja considerat as), inainte sa fie ucis in actiune chiar inainte de terminarea razboiului. Nici pana in ziua de astazi nu s-a aflat cine exact l-a nimerit cu un singur glont in inima si in plaman dar, cum fusese nimerit de jos, cea mai plauzibila teorie se pare ca ramane cea cu tureta anti-aer. I s-a spus Baronul Rosu fiindca a fost singurul care a indraznit sa isi vopseasca avionul complet rosu. Pe el nu il interesa elementul de surpriza (cu toate ca isi punea toata escadrila in pericol la faza asta), el vroia doar sa bage frica in inamic. A mai fost poreclit si Diavolul Rosu.

Filmul este slab, dar totusi o placere pentru cei pasionati (ca mine). Nu se poate spune ca toti joaca prost tot timpul, dar pana si cei care joaca cat de cat decent mai dau niste rateuri (nu pateuri de raţa) uneori de te doare mintea. In plus, daca il vezi HD, se vede prea tare cum bataliile din aer defapt nu sunt chiar in aer (dar acuma nu putem avea pretentia sa se fi folosit avioanele originale ca in The Battle of Britain)

Acestia sunt actorii principali, puteti citi despre ei direct pe site (mi-e lene sa mai fac linkuri):

(Am insistat sa fac screenshotul asta fiindca este singurul loc unde se vede cat de splendid era Fokker-ul lui vopsit)

Acesta este trailerul:

(Imi pare foarte rau de poveste. Filmul ar fi meritat un buget triplu.)

*HINT: Daca te uiti a 4-a oara la el nu devine mai bun (valabil si pentru a 7-a oara la Pearl Harbor)

No related posts.

Nu am fost prea mare fan Terminator.. mai ales dupa ce au facut 3-ul..

Asta pana ce am vazut acest trailer.

Spoiler Alert: Robotul mare din aceasta poza este defapt unul mic(de buzunar). Am fost furati.. de un robot mare. Vrem robot mare.(ca ala care a scris ca vrea mai mult sos la paste la Fru Fru… biblicul “cere si ti se va da”)

Singura parte buna a filmului este ca joaca Christian Bale in el. Insa, daca vreti filme bune cu acest actor de exceptie, va recomand: Equilibrium, Empire of the Sun, Maşinistul sau American Psycho.

Terminator 4 are actiune neasteptat de putina, comparativ cu trailerul magnific. Atmosfera cam lipseste si se vede ca actorul principal a jucat doar pentru un check.

Asteptand insa filmul cu sufletul la gura, am decis sa ma uit intai la serial.

Singurele parti penibile la el sunt monologurile superficiale si rostite intr-o maniera neprofesionista(sau poate m-am obisnuit eu cu un standard prea ridicat din Dexter) ale lui Sarah Connor. In rest nu pot decat sa il recomand. Are 2 sezoane si este foarte promitator. Rolurile cele mai bune sunt jucate de catre Garret Dillahunt si Summer Glau. Il recomand calduros celor pasionati de acest plot. E mult mai consistent decat filmul.

Iar acum, bonus, poze cu Summer Glau (o frumusete):

View Full Album

Related posts:

1. In the Glades of Summer