Sfert De Secol

30.American Psycho

Reprezentantul satirei, un gen care se gaseste in filme mai rar decat jocurile adventure in industria consolelor, American Psycho ironizeaza deprinderile si snobismul clasei tinerilor bogati. De fapt nu doar asta; clasa de elita a bogatilor reprezinta doar varful piramidei acestor deprinderi. In mai orice patura a societatii gasesti franturi din aceaste obiceiuri, anume nevoia vesnica de comparare, de a excela printr-un bun material mai performant, cu tot felul de functii inutile in plus, care ofera o forma a fericirii materiale ce mascheaza frustrari de alte natura.

Aceast tip de fericire rezulta nu doar din a avea acel bun pentru ca chiar iti foloseste, ci si din faptul in a nu te simti  cu nimica mai prejos fata de semenii tai.

De fiecare data cand vad ceva asemanator in viata de zi cu zi, imi amintesc de o scena din A.Psycho cand Bateman pur si simplu innebuneste, transpira, turbeaza de-a dreptul cand vede cartea de vizita a ununi coleg, imprimata intr-un tipar mai deosebit, lustruita mai atent si laminata intr-o folie mai straluctitoare.Acest Bateman este de altfel- cum ii vine bine personajului principal a unei satire – o colectie de clisee . Obsedat de felul in care arata, extrem de superficial, cu o ipocrizie si inteligenta care-l ajuta sa se faca remarcat in discutii pretentioase, el se integreaza perfect in niste cercuri unde toate relatiile interumane rezulta din conjunctura si sunt mentinute de dragul intereselor comune si a unor aparente ce trebuie sa fie pastrate.

Nefiind capabil de niciun sentiment autentic uman, Bateman aduce mai degraba a o papusa de ceara, care in cazul lui imita si comportamentul nu doar infatisarea umana.

Filmul urmareste nebunia personajului principal, asta insemnand un sir lung de excese marcate de o violenta si o vulgaritate care te fac sa razi necontrolat. Eu cel putin am ras mai mult decat la majoritatea filmelor catalogate drept comedie.

Este un film reusit.Tot ce-i pot reprosa este finalul, care e poate prea ambiguu pentru tot ce a insemnat in rest.

29.Yi Yi

Yi Yi, acest „La dolce vita” asiatic se incapataneaza sa trateze in  cele 3 ore ale sale aproape toate aspectele importante legate de viata. Farmecul copilariei, resemnarea batranetii, probleme din casnicie , de familie sau chiar de afaceri, toate acestea sunt abordate intr-o mica sau mai mare masura.

Pornind de la o nunta, filmul trece prin mai toate problemele ale membrilor unei familii taiwaneze. Constructia ciudata a firului narativ si amatorismul unor scene pot face ca filmul sa devina confuz, dar cu rabdare se poate descoperi o creatie daca nu orginiala macar frumoasa si complexa.

Yi Yi reprezinta si o forma inedita in a descoperi modul de viata, cultura si traditiile taiwaneze. Desi avem de-a face cu o alta mentalitate, de fapt cu o alta civilizatie construita pe alte valori decat cele crestine din Europa si America, problemele oamenilor sunt -generalizand putin- cam tot aceleasi.

Sunt multe scene frumoase, de la escapadele micutului Yan Yan in lumea fotografiei, la intalnirea din Tokyo a doi fosti indragostiti, pana la discutiile de afaceri in limba engleza dintre un taiwanez si un japonez.

Filmul are o constructie complexa fiind asamblat din mici povesti, toate contribuind in a creea o expeditie prin dificultatile si frumusetile oferite de viata in toate etapele ei.

28.Elephant

Nu stiu de ce, dar tot timpul aveam impresia ca Gus Van Saant este un regizor european. Sa fi fost de vina numele lui olandez sau faptul ca tot ii auzeam numele intr-un an la Cannes? Ma rog, pe la inceputuri tot il confudanm cu Lars von Trier, abia mai tarziu am ajuns sa-i diferentiez complet; am aflat ca el a fost in spatele lui Good Will Hunting , iar inainte de „Milk” il vedeam deja ca pe un maestru. Asta se intampla datorita a doua filme foarte similare intre ele: Elephant si Paranoid Park.

Gus van Saant a prins o curiozitate pentru problemelor adolescentilor, si desi  nu-i primul, el a reusit sa se difrentieze atat print natura subiectului abordat cat mai ales prin regie de orice productie similiara . Nefiind dependent de un scenariu prestabilit , el isi permite luxul de a face filme personale modeland scenariul si regia in asa fel incat sa traspuna pe film o versiune cat mai aproape de cea construita in minte.

Precum Polanski sau Herzog, Gus van Saant si-a defenit o identitate proprie in cinematografie. Ii poti recunoaste stilul foarte usor. In amandoua filme mentionate este vorba de subiecte care pot fi rezumate intr-o propozitie, cu o actiune desfasurata intr-o scurta perioada de timp dar aprofundate in asa detaliu ,ca pana si cele mai banele lucruri capata o frumusete ciudata.

De la primul cadru stii ca e ceva deosebit, un unghi ciudat din care este filmat cerul deasupra unui stalp de tensiune. Apoi camera urmareste pe rand rutina unor liceeni intr-o aparent banala zi de scoala. Tot ce se intampla este sub  un calm si o normalitate care parca anticipeaza furtuna ce va urma. Filmul e dominat de o stare melancolica si atmosfera initial linistita devine tot mai tensionanta cu cat simti ca inevitabilul se va produce.

Intr-o scena de pe la inceput, parcurgem impreuna cu unul din personaje drumul lui de la terenul de fotbal pana in incinta scolii. Nimica special, ati spune. Corect, dar asta pentru ca n-am mentionat ca se intampla in timp ce suntem delectati cu „Moonlight Sonata” a lui Beethoven. O scena a carei frumusete e greu de explicat in cuvinte dar pe care o savurez de fiecare data cand imi amintesc de ea.

Initial dorind sa faca un film bazat pe intamplari factuale, Gus Van Saant a renuntat in cele din urma la asta. A  optat sa nu fie constrans in nici un fel posibil, astfel a iesit un film de arta si nu un documentar despre evenimentele cumplite de la Columbine.

27.Memento

„Ai grija cand te uiti la el, sa fii foarte atent, e greu de inteles” asa suna indemnul inainte sa ma risc sa vizionez un film care m-a facut sa ma simt ca inaintea unui examen de inteligenta. Trebuia sa fiu atent, pregatit, sa nu existe nicio distragere , doar cei cu adevarati alesi sunt capabili sa inteleaga asa un film. De cum a inceput, activitatea cerebrala a fost setata pe maxim; eram atent la orice detaliu, orice vorba. Concentrare totala.

Faptul ca filmul se derula pornind cu sfarsitul nu ma ajuta deloc, la fel cum nu ma ajutau nici scenele intermediare a caror relevanta nu le-o putem deslusi initial.

Eram si pe la vreo 14 sau sa fi fost 15 ani , asa ca nu prea stiam eu de toate multitudinea de conditii pshiologice care pot  afecta un om, deci filmul mi s-a parut cu o tenta sf, dar nu atat de mult incat sa nu cred ca poata exista asa ceva.

Mai ca nu transpiram, calculam posibilitatile de ce se intampla in film ca un sahist posibilele mutari ale adeversarului, numai nu cumva sa ma dezamagesc in a nu intelege asa un film pretentios.

Izbavirea data de final nu m-a potolit insa deloc, i-am dat drumul din nou, de data asta putand sa–l savurez drept un thriller de super clasa si nu un test Iq. Am ajuns sa il inteleg mai bine dar  sa-i si gasesc tot felul de greseli de logica. Plus, e genul de film pe care simti nevoia sa-l dezbati dupa. Au urmat zeci de comentarii si analize cu prietenii despre fiecare detaliu in parte. A fost o placere sa-l vizionez si una si mai mare sa-l descopar pas cu pas.

Memento a  intarit regula ca un scenariu bun face mai mult decat sute de milioane de dolari aruncati pe efecte speciale; si a mai facut un lucru, unul  mult mai important, a  marcat CV-ul fratilor Nolan care  dupa au prins superproductii, precum Batman  sau The Prestige.

26.Million Dollar Baby

Faptul ca este singurul film, pe care l-am inclus in cele 50, care a luat Oscarul pentru cel mai bun film spune destule despre ce cred eu despre cele mai prestigioase premii din cinematografie. Ca o paranteza adaug ca Oscarurile traiesc in perceptia publicului din cauza traditiei si a unui trecut cand chiar premiau elita industriei( Amadeus ca sa dau doar un singur exemplu). In acest moment un ghid mai bun in a gasi filme sunt siteurile de pe net iar in materie de distinctii date de critici, Cannesul sau European Movie Awards premiaza creatii care vor trece mult mai bine testul timpului decat Crash, Chicago sau Hurt Locker.

Prin Million Dollar Baby, Clint a intrat pentru mine in categoria de maestrii ai filmului, iar in special ai dramei. Inainte sa scriu aceste randuri am scrolluit putin prin film si am lasat cateva scene memorabile sa curga si nu stiu, m-a cuprins un sentiment destul de strain. Ceva puternic, apasator- si asta dupa cateva minute de vizionare- fiind rar de tot cand un film lasa asa o tristete sa ma cuprinda.

Aceasta tristete de care am tot pomenit nu este urmarea unei intamplari tragice, ci culmea a unui moment care in oricare alte circumstante ar fi fost unul fericit. Este o tristete a singuratatii, a singuratatii intr-un moment de glorie, izvorita din dezamagirea data de oameni care reprezinta totul pentru tine.

Drama e pe mai multe niveluri si prezenta  in forme diferite. Drama unor decizii corecte care in timp se dovedesc a duce catre un dezastru. Drama nedreptatii, a nesansei, a singuratatii.

Maggie, interpretata fara greseala de Hilary Swank, aduce mai degraba a un personaj de tragedie greaca. Oricat s-ar  zbate   in a-si schimba viata, totul e in zadar,  destinul ei fiind  undeva de mult stabilit. Pe parcurs ea e facuta k.o. nu doar fizic dar si afectiv. Este intr-adevar un film cu o poveste amara,  dar nu si unul  greu de vazut sau obositor.

Million Dollar Baby e atat de bun pe toate cele 3 planuri (regie,actori,scenariu) de ma mir ca Academia Aamericana chiar l-a premiat pentru cel mai bun film al anului 2004. O adevarata exceptie.

25.300

Am cateva momente de care imi amintesc care m-au marcat cu adevarat. M-au marcat, aici, cu sensul ca mi-au revolutionat perceptia despre ce credeam eu ca lumea putea oferi. Majoritatea acestori trairi au fost bine-inteles cand eram mic; si acuma tin minte oprirea intr-o piata din Ungaria care era colorata de-o multitudine de fructe si legume, in toate formele si marimile posibile de ma faceau sa ma intreb daca chiar e posibil asa ceva. Pana atunci vedeam asa ceva doar in desenele animate; probabil daca in momentul respectiv ar fi inceput ceva animale sa vorbeasca, mi s-ar fi parut ca se incadreaza perfect. Acel moment, pe langa putine altele, mi-au ramas in minte, si nu ma vor parasi, pentru ca in astfel de momente traisem fascinatia pura. Cu timpul, cu cat cresti, momentele de fascinatie nu  doar ca dispar, dar si daca mai apar, intensitatea lor scade destul de drastic incat rar se intampla sa te hipnotizeze ceva cu adevarat.

La o scara mult mai redusa, ultima traire de splendoare vizuala pe care o tin minte a fost trailerul de la 300. Acuma cand ma uit, nu inteleg exact de ce, pentru ca tot se intampla acolo a devenit oarecum la ordinea zilei. Dar ceva m-a socat atat de adanc, incat m-a facut sa uit de sute ori incantat de tot ce se intampla. Poate pentru ca era primul trailer care-l vedeam in High Definition? Cu sigurata a contribuit si asta, dar era ceva mai mult de atat. O singura culoare aleasa sa domine fiecare cadru din peisajele generate pe calculator imi dadea senzatia a ceva ce provine dintr-o alta lume, o lume uitata, mistica unde e posibil sa existe creaturi asa ciudate si unde 300 de oameni pot opri o armata. Fiecare particica era introdusa perfect, nici nu ma interesa asa mult filmul, acele 2 minute erau cele mai spectaculoase vazute vreodata.

Ma amuzau mult la vremea respectiva comentariile indignate de pe tot felul de forumuri care injurau filmul pentru nerespectarea istoriei. Asa puteam lua si Pasa Hassan a lui Cosbuc la puricat. Si ce au in comun cele doua ? Tocmai hiperbolizare. Exagerarea intentionanta, crearea a unei lumi indepartate, jumatate asemanatoarea cu a noastra jumatate apartinand unui fel basm horror. E un film despre niste intamplari de acuma 2500 de ani , iar pe atunci oamenii aveau informatii vagi asupra restului lumii. Tot ce auzeau grecii  despre persani era mistificat, le erau prezentati drept niste monstrii dornici sa-i inrobeasca si sa  aduca teroare  si chin  asupra tarii lor.

300 nu e un film din perspectiva privitorului ultra informat de azi, 300 e un film din perspectiva a cuiva din acel timp care auzind intamplarile si legendele despre batalia de la Termopile isi inchipuia ce si cum ar fi aratat. Astfel persanii capata dimensiuni infricosatoare, parca veniti dintr-un portal al iadului , cu un rau incorporat in propria lor infatisare.

Mastile nemuritorilor persani (care imi aminteau de mult indragitul Morrowind), capcaunul slinos, de fapt doar cele 2 secunde cu tipa invaluita in panze parca plutind in aer m-au facut sa numar zilele pana cand voi putea urmari 300. Imi pastram ratiunea sa inteleg ca va fi un film cu o poveste penibila, cu aceleasi clisee tipice; dar nu ma interesa prea mult, eu vroiam sa vad integral acele scene care m-au socat vizual.

N-am avut nicio secunda iluzia ca va fi vreo minunatie. Deci filmul nu m-a dezamagit, ba chiar m-a surprins, primele 20 de minute fiind excelente, narate intr-un limbaj ce se potrivea la perfectie cu ce vedeam in fata ochilor. Pe parcurs a urmat si la ce ma asteptam: bataliile epice , atat scenele superbe vizual cat si cele penibile cu vesnicile clisee.

Cand mai il reved, trec complet peste unele momente iar la final nici macar nu ajung. Da, atat de mult imi displace.

Efectul opus il are insa scena cu oracolul in transa la fel  si cea cu solii persaini coborand  calare spre Sparta.Sa le fi vazut de 100 de ori, sau  poate mai mult de atat? Ma rog, concluzia e ca daca  un film reuseste sa creeze asa momente de frumusete, atunci toate celalalte greseli ii sunt iertate.

24.Cache

Majoritatea regizorilor isi ating maturitatea profesionala ori la inceput ori undeva la mijlocul perioadei lor de creatie, apoi cu timpul parca din dorinta de a se reinventa isi strica amprenta care i-a facut sa fie deosebiti in primul rand. Pana si marele Kubrick sau Hitchcock au respectat aceasta  regula ; totusi mai sunt si cateva exceptii. Unul dintre putinii maestri ai filmului care a scos filme mai bune cu cat a inaintat in varsta este Haneke, care a imbatranit frumos din punct de vedere regizoral evoluand de la film la film.

Pornind de la Bennys Video trecand prin mai cunoscutul Funny Games, Haneke a adus violenta in fata spectatorului, lovindu-l direct si brutal, oferind o experienta autenica a acesteia.

In Cache avem la inceput o alta forma a violentei, anume teroarea si paranoia rezultata din a fi urmarit de o entitate necunoscuta. Aceasta teroare psihologica e mult mai grava decat una data de o violenta grafica. Este vorba de invazia prin ajutorul tehnologiei a spatiului intim, si o avertizare a unde se poate ajunge.

Sub aspectul acesei terori, pana si banalele intalniri cu prietenii sunt cumva marcate de  prezenta acesteia. Personajele afectate incearca sa mimeze normalitatea ascunzand undeva adanc in ei aceas spaima data de un pericol necunoscut.

In film, teroarea nu se opreste  doar aci, ea scoate la iveala probleme ascunse, vinovatii din trecutul ingropat, ba chiar si problemele de comunicare din casnicie .

Haneke n-are nevoie de super conspiratii care implica guverne si masoni, el creeaza misterul la nivel mic. Cu interpretarile se poate ajugne  departe, putem discuta  problema magarbienilor din Paris, sau in general problema minoritatilor din Europa Vestica. Eu, insa,  ma opresc aici.

Poate lungile cadre statice tind sa plictiseasca, dar pe mine doar  ma  ispaimantau. Cache avut un efect ciudat aspura mea, facandu-ma  sa realizez ca tocmai am vazut un nou mod de a face film, ajuntand aceasta arta sa evolueze catre ceva nou.

23.Lost in Translation

N-am trait prea mult departe de casa, dar am simtit de cateva ori, vizitand o tara straina, ca nu ma incadrez in mediul respectiv. Erau toate conditiile sa ma simt excelent, dar parca ceva rotite nu se miscau in mine si ramaneam rece in fata unor lucruri care  m-ar fi fascinat in Romania.

Asta e si baza de la care a pornit filmul, doi americani instrainati intr-o Japonie supertehnolgizata. Apartinand unor generatii diferite dar aflati intr-o balanta emotionala aproximativ identica, cei doi ajung sa se cunoasca in barul unui hotel. Din acel moment singuratatea lor ia sfarsit si cei doi pornesc sa descopere impreuna un Tokyo pe care il vedeau prea plictisitor pana atunci.

Sentimentul redat de film e neadaptarea , singuratea si izolarea data de un loc strain. Hotelurile scumpe,cluburile excelente, toate nu inseamna nimica daca n-ai cu cine sa le  imparti  si  savurezi.

Desi e catalogat ca un film romantic, mie nu mi s-a parut un film despre iubire ci despre o conexiune puternica intre 2 oameni. Iar amintirea timpului petrecut va ramane intacta, pentru ca natura relatiilor lor stabile de dinainte sa se cunoasca inseamna ca nu vor urma si alte escapade similare  care ar putea strica perfectiunea celor catorva zile.

22. Oldboy

Ceva parca nu pica bine de la inceput. E totul filmat altfel. Pelicula folosita, montajul, unghiurile de filmare, toate sunt atipice , si pe deasupra mai e si intr-o limba care nici macar nu te lasa sa anticipezi intelesul unui cuvant de legatura. Se vede ca e o alta scoala de cinematografie. Ceva nu se potriveste, nu esti obisnuit cu incadrarea iar montajul excesiv poate deveni chiar obositor pentru ochi.

Culmea e ca toate chestiiunile astea se potrivesc si orice alta abordare ar fi stricat din experienta vizionarii lui.

E vorba de un alt mod de face film. N-am mai vazut un alt film coreean dar mi-a placut toata combinatia de actiune, mister si poveste de razbunare. Da, e o poveste de razbunare .Dar nu e un Contelele de Monte Cristo modern, razbunarea e de  alta natura si motivele din spatele ei sunt diferite decat cele pe care le banuim la inceput .

Cautand solutii in a intelege ce se intampla, Oldboy te face sa ghicesti, sa presupui , sa investighezi, sa crezi ca orice detaliu e semnificativ. Toatea asta in timp ce esti socat de o violenta si o decadenta care ar fi trecut cu greu de cenzura marilor studiouri americane.

Explicatia finala e una mult mai elaborata, bolnava si imprevizibila decat oricare dintre noi si-ar fi putut imagina. Eu, incercand sa caut motivul pentru cei 10 ani de incarcerare a personajului principal , am ajuns sa fac aceeasi greseala ca acesta: nu am pus intrebare corecta.

21.City of God

Reciteam ce am scris pana acuma, si mai la fiecare titlu am mentionat ceva despre violenta si formele ei. E o tema comuna pentru multe filme, si e normal sa fie asa. Violenta face parte din natura umana si reprezentarea ei cat mai reala devine de multe ori cheia ce separa un film bun de altul mediocru.

Dupa cum ati ghicit, si in caz ca n-ati vazut filmul, City of God e marcat de violenta. Doar ca aici avem una provocata de copii si tineri. Ei impusca si  omoara, tot  ei trag sforile si fac legea ghetourilor.

Cand accesul la arme sau la droguri era mai accesibil decat cel la educatie, nu trebuie sa fii un geniu sa anticipezi ce urmari poate sa aibe. Cam asa este prezentat Rio de Janiero al anilor 70 unde probabil se aplica regula „cand eram mic, puteam sa ma fac ori fotbalist, ori mafiot”.

Suburbiile saracacioase prind viata printr-o capodopera regizorala de exceptie (si nu, nu exagerez cu laudele). Camera e foarte dinamica, se misca permanent, cu multe scene filmate la mana. Imaginea nu sta locului, se invarte, parcurge distante lungi, zoomuieste din senin apoi ingheta cadrul ca mai apoi sa continue din nou alert. Totul e viu,  si remarca “te face sa simti ca tot ce vezi  chiar se intampla” rar se potriveste mai bine vreunui film.

Vazuta din perspectiva unui tanar cu aspiratii de fotograf oarecum prins la mijloc in toata nebunia de atunci, povestea respecta curba normala a maririi si decaderii unui traficant de droguri. Rezultatul final  al unui  astfel stil  de viata putand fii  doar unul.

De regula filmele sud-americane sau cele hispanice ma enerveaza cu simbolismul lor, dar in City of God  gasesti asa ceva doar cautand cu lupa. Slumdog Millionaire avea sa-l copieze cativa ani mai tarziu introducand mult si sirop si miere, transformand realitatea crunta intr-un basm modern. City of God n-a facut greseala asta si din cauza asta va ramane o productie de referinta a acestui deceniu.

Tags: Filme si Seriale