Sosirea la facultate.. viată de cămin.. oameni, cantine şi ciocolată Milka Christmas Edition

Eram tânăr si naiv.. visător si idealist.. nu ştiam ce mă asteaptă.. a durut foarte tare.. dar am continuat.. şi in final am răzbit… te-am cucerit!

Era sfarsitul lui Septembrie si eram pe drum spre Bucuresti.. Am plecat foarte devreme ca sa ajungem la facultate in timp util, adica pana la sfarsitul programului de la secretariatul caminului. Nu fusese prima oara.. mai vizitaseram Bucurestiul si la inscriere, unde am gustat pentru prima oara din “bogatiile” orasului. Era plin de lume jos in sala de primire, bannere cu fiecare facultate in parte, panouri de informare, coada mare la casierii, o caldura de nu-ti venea a crede, iar in fata universitatii niste pitipoance care isi facea poze in robe. Bravo fetelor! Ati “reusit” la Romano-Americana! Acum mergeti si sustineti toti elevii, pensionarii si bugetarii. Avem incredere ca o sa faceti treaba buna..

Tin minte cum am fost pe la inceputuri la secretariat si mi s-au comunicat orarele separate pentru festivitatiile de deschidere: cei cu medie de peste 9.50 la o anumita ora, iar cei cu medie sub 9.50 la alta. Deci cu alte cuvinte, eu cu media mea cinstita de 8.00 de la bacalaureatul german(nota bac + media de pe anii 11-12 cu o proportie de 40% clasa a 11-a si 60% clasa a 12-a), nu aveam dreptul de a participa la festivitatiile de deschidere laolalta cu “geniile/iluminatii” sistemului romanesc de invatamant(pe care il voi spurca mai tare in alt post). Va dati seama ce era in sufletul meu cand un 8 german facea cat un 12.4 romanesc, dar in fine.. existau chestii mai importante decat o festivitate de deschidere la o asemenea institutie, fapt ce l-am realizat de abia dupa prima luna.

Universitatea era nou construita, fondata pe niste principii destul de nobile, si oferea posibilitati frumoase celor interesati sa faca ceva cu viata lor. Din pacate, acesta nu a fost cazul cu masa studentiilor romani care frecventa aceasta institutie, inca partial acreditata pe vremea respectiva. Ca sa va faceti o imagine mai buna, iata o poza cu acel campus:

Corpul impozant din dreapta este caminul. Liftul exterior a atras probabil foarte multi fraieri. A fost foarte usor sa obtin un loc la acel camin, deoarece veneam de unde veneam si aveam un dosar impresionant. In anul 2 nu am mai primit insa loc la camin, din motive disciplinare si sanitare. (voi povesti si despre asta mai tarziu)

Caminul era administrat de catre un moldovean corupt si pervers. Era salutat de catre toti cu mult respect, deoarece toti portarii isi luau si ei o parte din mita primita/ceruta de el pentru cazarea la acest prestigios camin. La fiecare inceput de an, isi umplea jebele de la sacoul purtat doar atunci cu banii parintilor atenti. (“atenti” insemnand “oameni cu atentii in plic sau plasa”)

Micul nostru concasor mobil (cu impact si falci) de la receptie era asadar un mic voievod in acea imparatie de cocalari si pitipoance. Era incapabil sa-mi rosteasca numele de familie fara un “i” in fata. Foarte ciudat era insa modul in care isi trata co-moldovenii. Era ca un coyote dinala ce aduce mexicani peste Rio Grande si apoi ii tine ostatici pana nu dau si mai multi bani.

Eu plecasem de acasa cu o imagine foarte sci-fi despre cum va fi la aceasta universitate prestigioasa. Imi imaginam colegi, de camera si de palier, cu bun simt, care sa asculte muzica buna, colege cu care sa devorez top 250-ul, atmosfera placuta, multa imbogatire spirituala si, de ce nu, materiala prin numeroasele oportunitati oferite in reclama.

In schimb am primit: pereti de rigips, camere de 2 persoane transformate in camere de 3 persoane, o cantina obligatorie cu preturi de restaurant, si in prima noapte o intampinare la etajul 9 de catre ~15 de moldoveni adunati la bustul gol in jurul unui morman de bere la pet de 2 litrii(din care beau toti cu gura pe rand), spargand seminte, ragaind si ascultand manele la maxim pe o instalatie 7.1 (ca doar proveneau din lumea buna a Moldovei). “Na băh! şi stai sa vezi câţi mai suntem!” Erau 72 din Suceava, deci pe departe majoritari. Voi va faceti reputatia bah! Nu eu..

In momentul respectiv m-a lovit realitatea peste ochi. A fost o imagine tragi-comica ce o sa imi polueze amintirile probabil toata existenta. A fost o lectie de viata.

Distribuirea in camere s-a facut cica pe baza geografica, pentru ca impactul cultural sa nu fie prea brutal. Asadar, colegii mei au fost din Brasov si Suceava. Intradevar, nu fusese prea brutal, fusese draconic. (asta este cu totul si cu totul altceva) Ca si comparatia intre the devil si the super devil:

In prima luna, pana ne-a venit frigiderul (eu adusesem microundele, Suceveanul isi adusese calculatorul, deci Brasoveanul trebuia, prin logica subînteleasa, sa aduca un frigider), am tras niste seri de foamete ca pe vremea revolutiei franceze, i.e. am mancat Salatini cu pateu, chipsuri cu paine si tot ce mai prindeam satios pe acolo.. nu ca nu aveam bani de mancare.. insa la inceput era foarte greu cu logistica prin zona. Painea cu pateu si branza topita la tub a devenit mai tarziu o delicatesa. Obisnuiam sa mancam cate o franzela miticeasca(costa 6000 de lei) la o masa. Dupa ce a venit frigiderul am pus, intr-un mod inexplicabil, vreo 7 kilograme pe mine in 2 luni.

La cantina din agronomie, unde mancarea era ieftina si multa, m-am gasit stand in prima zi de “libertate”, chiorandu-ma la meniul de pe perete si intrebandu-ma ce dracu’ poate sa fie un “ciocănel”. Era 12000 unul, deci nu putea fi prea mare.. Cu vreo 70 de mii iti cumparai supa, felul 2(gen “chilaaf cuî piftieliî”), si un desert!!! ca REGII.

Dar de ce sa spurc eu acuma tot caminul.. cand defapt am intalnit si oameni de mare calitate.. putini ce-i drept, dar mi-au facut viata mai suportabila.. si cu ocazia asta vreau sa le multumesc.. si stiti cine sunteti.. voi.. aia care v-ati impartit cu mine mancarea, voi aia care m-ati lasat sa ma joc pe compurile voastre cand al meu inca nu venise, voi alea care ati intrat de ziua mea fiecare pe rand cu cate o sticla de vin rosu demi-dulce tinuta cu doua maini si ati inceput sa imi cantati, incat aproape ca mi-au dat lacrimile, voi aia cu care am ras la coada de cantina de.. toti, si voi aia care ati stat cu mine pe palier cu noptile la tigari si la taclale.. si la ciocolata Milka Christmas Edition cu cola.

Si scuze baiatului in al carui filtru de cafea am fiert cremwurschti. Daca te incalzeste cu ceva.. nu au fost prea buni.. dar am ras cu lacrimi cand a explodat..

Concluzia:

Când viaţa arunca dupa tine cu un sac de lămâi stricate, caută-le pe cele bune din el si fă limonadă. Tot timpul vei găsi si lămâi bune in sac..

Related posts:

1. Costuri neasteptat de ridicate de viata